Palatul Principilor Transilvaniei

PALATUL PRINCIPILOR TRANSILVANIEI

Prima fază a existenței unui palat în această zonă datează de la sfârșitul secolului al XII-lea – începutul secolului al XIII-lea, în relație cu ridicarea unui sediu care îi deservea pe episcopul Transilvaniei și pe membrii capitlului. După o serie de extinderi, modificări, renovări până în secolul al XVI-lea, palatul a devenit, începând cu anul 1541, locuința reginei Isabella și a fiului ei, Ioan al II-lea Sigismund (care a preluat titlul de „principe” în 1570), iar ulterior reședința următorilor principi ai Transilvaniei, până la finele veacului al XVII-lea. Pentru acestă etapă de maximă importanță istorică a palatului, trebuie să avem în vedere întregul complex, adică inclusiv zona palatului episcopal de astăzi. În anul 1556, Episcopia romano-catolică fusese desființată, iar proprietățile au fost preluate de principi. Ample lucrări de extindere și înfrumusețare a complexului au avut loc în timpul lui Sigismund Bathory (mai multe domnii în intervalul 1581-1602), dar și după aceea, în timpul lui Gabriel Bethlen (1613-1629) și Gheorghe Rákóczi I (1630-1648), scop pentru care au fost aduși numeroși arhitecți și meșteri pricepuți din Europa. Nu mai puțin important, palatul a avut de suferit în urma invaziilor tătarilor și turcilor din 1658 și 1662, când Alba Iulia a suferit însemnate distrugeri.

La începutul secolului al XVIII-lea, complexul a fost preluat de armata austriacă, partea vestică (actualul palat episcopal) a fost înapoiată Episcopiei catolice, iar în partea estică s-au instalat Arsenalul și Cazarma artileriei. După 1918, palatul a fost folosit de armata română, astfel că destinația militară a fost păstrată până recent.

Revenind la anii în care acest palat era, poate, cea mai importantă clădire din Transilvania, vom da cuvântul călătorilor străini ce au ajuns în Alba Iulia în secolele XVI-XVII și care au fost, cu toții, impresionați de frumusețea acestui edificiu: „Deasupra zidului dinspre sud al cetății, cu fața spre câmpie, se află un palat nespus de frumos al crailor. Toți pereții și toate ușile lui erau zugrăvite în fel de fel de culori și toate coloanele erau împodobite cu granit verde și cu marmură de Samaki. Toate ferestrele aveau ramele de bronz și erau încadrate cu geamuri de cristal și oglinzi de Murano, iar podeaua era acoperită, ca niște mozaicuri de India, cu pietre de marmură fină. În diferite încăperi joase și cu etaj se găseau bazine, rezervoare cu apă și șipote, din care țâșnește apă curată, încât îl împodobeau astfel diferite feluri de lucrări de artă”;  “Palatul nefast al crailor, ce fusese incendiat, a devenit atât de frumos și înfloritor, încât nu-i poate fi asemuit decât palatal lui Fernandum (Ferdinand I de Habsburg)”; “Aici se află palatal regal din acest oraș care a fost reședința episcopală și a ajuns în ruină în urma neîngrijirii timp de mai mulți ani. Dar regina Isabella, mama regelui de față, a restaurat foarte bine clădirea”.

Așadar, palatul avea săli somptuoase, pentru primirea oaspeților și pentru evenimente festive; tot aici se afla sala Tronului și camerele principelui, precum și camerele soției acestuia. Printre „locatarii” de drept îi regăsim pe: Isabella, ultima regină a Ungariei; pe Sigismund Bathory, cel care a condus, de jure, cele trei țări românești; alături de principe, în anumite perioade când mariajul său părea să fie fericit, palatul a găzduit și pe soția sa, Maria Cristierna de Habsburg, sora viitorului împărat Ferdinand al II-lea; pe cel prezentat uneori în istorii ca nemesis al lui Sigismund, cel care a unit și de facto țările române, viteazul voievod Mihai – tot în acest palat, cel mai probabil, și-a scris Mihai și faimoasele cuvinte: „Și hotarul Ardealului… pohta ce-am pohtit… Moldova și Țara Românească”; pe principele Gabriel Bethlen, cel care a visat la tronul Ungariei, la al Poloniei, dar la titlul de „rex Daciae”, adică la unirea celor trei țări românești sub stăpânirea sa, un principe în timpul căruia Alba Iulia a atins maxima sa înflorire (printre altele, principele a înființat o universitate și a întărit cetatea cu două bastioane); pe a doua soție și succesoarea sa, răpitor de frumoasa Ecaterina de Brandenburg; în fine, toată succesiunea de principi ai Transilvaniei până la Mihail Apafi I, care a locuit mai mult la Făgăraș.

Zidurile palatului mai păstreză încă urme ascunse ale măreției de altădată, accesibile însă numai specialiștilor. În prezent, accesul publicului nu este posibil. Complexul va intra însă într-un amplu proces de restaurare, care va surprinde, cu siguranță, câte ceva din somptuozitatea și fastul de acum patru veacuri.

În zidul fațadei nordice, în zona de acces a publicului, se află încastrat un basorelief în bronz de mari dimensiuni (6,30 x 3 m), intitulat „Unirea Țărilor Române”. Într-o scenă alegorică, Mihai Viteazul aflat în fața tronului primește pâine și sare din partea poporului, care i se închină cu smerenie. Basorelieful a fost realizat de artistul Horia Flămându și inaugurat în anul 1975, atunci când s-au sărbătorit 375 de ani de la unirea țărilor române sub Mihai Viteazul, dar și 2000 de ani de existență a orașului Alba Iulia [după o interpretare forțată a informațiilor istorice]. A fost o sărbătoare majoră pentru Alba Iulia atunci, la 28 mai 1975, marcată de prezența șefului statului, Nicolae Ceaușescu, pe platoul din fața Porții a III-a, dar și a personajului Mihai Viteazul ajuns în mijlocul publicului, întruchipat de legendarul Amza Pellea.

Consultant științific: Dr. Tudor Roșu , istoric