Fostul Colegiu Academic Bethlen

FOSTUL COLEGIU ACADEMIC BETHLEN

Colegiul Academic din Alba Iulia a fost înființat în timpul principelui Gabriel Betheln (1613-1629), din dorința acestuia ca orașul să devină un nou Heidelberg. Prin dimensiunile sale și prin prestigiul profesorilor care au predat aici (Martin Opitz, Johann Bisterfeld ș.a.), această instituție de învățământ superior nu a avut rival în epocă în Transilvania. Complexul de clădiri a fost finalizat însă în timpul următorului principe, Gheorghe Rákóczi I, prin, se pare, arhitectul Giacomo Resti din Verona. Gloria colegiului la Alba Iulia a fost una de scurtă durată: invaziile tătără și turcă din 1658 și 1662, soldate cu mari distrugeri pentru oraș și cu incendierea clădirii colegiului, au determinat mutarea instituției la Aiud, unde funcționează și în prezent.

Ulterior, în vechiul edificiu al colegiului a fost instalată Cazarma Mare a Infanteriei (pentru o lungă perioadă de timp, singura unitate de infanterie din garnizoana Alba Iulia), putând aduna efective de până la 1000 soldați. Aici și-a avut sediul, din a doua jumătate a veacului al XIX-lea, Regimentul de Linie nr. 50. Tot aici a fost instalat, în preajma evenimentului de la 1 decembrie 1918, Biroul Sfatului Militar Român. Destinația militară a fost păstrată până astăzi.

Pentru a surprinde câte ceva din gloria de altă dată a colegiului, să îi ascultăm pe călătorii străini ce au trecut prin Alba Iulia în secolul al XVII-lea:

„Aici a fost un gimnaziu frumos, pe care l-a întemeiat și ridicat principele Gabriel Bethlen. În acel timp, rector al acestui gimnaziu era domnul doctor Isaacus Bazirius, pe care principele Gheorghe Rákóczy al II-lea îl chemase de la Constantinopol, unde trăia în exil; mi-a arătat și diploma de numire a sa, scrisă cu frumoase litere latine de aur. Era un bărbat foarte prietenos și în același timp erudit […]  discuta cu elocvență și-mi lăsa biblioteca sa deschisă pentru a mă folosi de ea. […] Domnul doctor mi-a povestit cum a trăit 7 ani în exil din cauza regelui Angliei cel decapitat [Carol Stuart, 1625-1649], verum semper ut dominus, nunquam ut servus [totdeauna ca domn, niciodată ca rob], căci avea venituri îmbelșugate de la niște beneficii însemnate și avea o întreținere bună. Avea în grija sa câțiva fii de „Magnifici”, ce-i erau încredințați pentru învățătură, avea un argat sas, iar ca servitor avea un englez pe care îl scăpase din robie la Constantinopol […]

„Afară de acest rector perpetuu, mai erau la gimanziu alți profesori care predau logica și retorica și inițiau pe elevi în stilistică. Rectorul însuși preda teologia și metafizica, atât public cât și particular. Elevii erau în majoritate unguri, niște flăcăi mari și bărboși, care erau mereu în ceartă cu soldații; din dărnicia principelui se întrețin 40 de persoane gratuit. Însă principele Gheorghe Rákóczy I și-a însușit fondul Bethlen, care fusese hărăzit pentru desăvârșirea clădirii colegiului princiar ce se începuse la Alba Iulia, colegiu care stătea neterminat după moartea principelui Betheln, și pe care tătarii, în ultimul război al lui Rákóczy din 1658, l-au prefăcut în scrum odată cu orașul-reședință domnească, Alba Iulia.”

„La acest gimanziu au fost profesori eminenți, ca domnul Johann Henrik Alsted și Bisterfeld, care sunt și înmormântați la Alba; ultimul dintre ei a fost prețuit în chip deosebit; principele i-a dăruit câteva sate […] de asemenea și Johann Piscator, care a murit și se află înmormântat acolo”

Martin Opitz (născut în 1597, Bunzlau, în Silezia – mort de ciumă în 1639, la Danzig) – A fost considerat de unii biografi „Părintele literaturii germane”. Opera sa este variată, atât în latină cât și în germană, dezvoltată însă pe un cert fond umanist, religios și național. În 1622 a predat filosofia la Gimnaziul din Alba Iulia. Principele Gabriel Bethlen îl rugase pe ducele de Silezia să îi recomande 4-5 bărbați învățați, „buni protestanți”, pentru a-i angaja ca profesori la colegiul nou înființat. În final, au plecat de pe această filieră spre Transilvania doar doi tineri profesori, Iacob Copius și Martin Opitz, dintre care primul s-a întors curând acasă. Martin Opitz a rămas în Transilvania ceva mai mult de un an. În mai 1622, la vremea când a ajuns în Ardeal, Gabriel Bethlen era proaspăt îndoliat după moartea soției, Suzana Karolyi, iar Dieta tocmai vota ca românilor să li se interzică a mai merge călare. Așa cum lasă să se întrevadă versurile sale în mai multe locuri, Martin Opitz nu s-a simțit în largul său în mediile aristocratice din Transilvania. Pe de altă parte, a fost impresionat de moştenirea latină a românilor, astfel că a scris un poem idilic de 583 de versuri, intitulat „Zlatna oder der Ruhe des Gemüthes” şi studiul arheologic-istoric „Dacia Antiqua”. În „Zlatna”, temele explorate se concentrează în jurul latinității poporului roman. Deși studiul „Dacia Antiqua” nu se păstrează (a fost arsă probabil laolaltă cu toate bunurile poetului mort de ciumă, așa cum o cereau normele sanitare ale vremii), se poate spune, pe baza surselor indirecte, că acesta avea dimensiuni impresionante și era bazat pe o documentație judicioasă.

„În fiece colibă cu paie acoperită

Un sânge nobil spune că limba moștenită

Și azi e tot aceeași, că datinele sunt

Păstrate cu credință, c-al vostru ‘mbrăcământ

Și jocul chiar e martor c-aveți tulpină veche,

Un joc ce-n frumusețe abia-și află pereche;

Acum se face-o horă, acuma se desparte,

Acum pășesc cu toții, de mână prinși, spre-o parte,

Acum spre cealaltă; se-nchină, fac ocol

Dintr-înșii fiecare e-un destru capreol” .

Consultant științific: Dr. Tudor Roșu, istoric