Cetatea Alba Carolina

CETATEA ALBA CAROLINA

Fortificația bastionară de la Alba Iulia este cea mai mare cetate din România. După ocuparea Transilvaniei, la sfârșitul veacului al XVII-lea, austriecii au conceput o linie de apărare puternică la granița cu Imperiul Otoman, care mergea din Transilvania până la Marea Adriatică. O parte dintre aceste cetăți proiectate au fost și finalizate, printre care și cetatea de la Alba Iulia.

Primul proiect al fortificației a fost realizat de arhitectul italian Giovanni Morando Visconti, care a condus și prima fază a lucrărilor. Piatra de temelie a fost pusă la data de 4 noiembrie 1715. Visconti a murit de ciumă în anul 1718 și este înmormântat în Catedrala Romano-Catolică din Alba Iulia. Lucrarea sa a fost continuată de Iosif de Quadri, iar mai apoi de Konrad von Weiss. În linii mari, se consideră că anul de încheiere al lucrărilor este 1738, deși au existat diferite lucrări și în anii ulteriori.

Odată cu începerea lucrărilor de fortificare, vatra orașului a fost mutată în zona actualului Oraș de Jos, la vremea respectivă o zonă mlăștinoasă și inundabilă.

Cetatea are formă de stea cu șapte colțuri, pornind de la forma de heptagon a corpului principal (fiecare latură/curtină având în jur de 120-130 metri), cu câte un bastion construit la fiecare colț. Bastioanele sunt ușor diferite ca dimensiuni, dar toate sunt mari, cu fețe ce depășesc 100 de metri și flancuri peste 40 de metri. Unghiurile formate de fețele bastioanelor variază între 75 și 95 de grade. Bastioanele au primit nume de sfinți, dar numele sunt determinate de personalități importante ale istoriei Imperiului Habsburgic sau ale istoriei Transilvaniei. În ordine, de la Poarta a III-a spre sud, bastioanele s-au numit: „Sfântul Eugen” (după numele prințului Eugeniu de Savoia), „Sfântul Ștefan” (după contele Etienne de Steinville, comandantul trupelor austriece din Transilvania), „Sfânta Trinitate”, „Sfântul Mihail” (după patronul orașului, arhanghelul care a dat și hramul Catedralei Romano-Catolice, dar și numele porții medievale a orașului din aceeași zonă vestică a cetății), „Sfântul Carol” (bastionul este dedicat împăratului în timpul căruia a fost construită cetatea, Carol al VI-lea, dar calitatea de sfânt îi aparține lui Carlo Borromeo; acesta este celebrat în calendarul catolic la 4 noiembrie, ziua aleasă și pentru începerea lucrărilor cetății de la Alba Iulia); „Sfânta Elisabeta” (este vorba despre împărăteasa Elisabeta Cristina, soția lui Carol al VI-lea; referința „sfântă” trimite la Elisabeta, mama lui Ioan Botezătorul); „Sfântul Capistrano” (Ioan de Capistrano a condus, alături de Iancu de Hunedoara, „cruciada” de la Belgrad, din anul 1456, și a fost canonizat în anul 1690). Cel mai mare bastion este cel al „Trinitarienilor”. Atât acest bastion, cât și „Sfântul Eugeniu” înglobează vechile bastioane de secol XVII, numite „Bastionul Bethlen”, respectiv „Bastionul Sașilor”. Înălțimea bastioanelor și curtinelor, cu tot cu parapet, măsoară între 10 și 12 metri. Șanțurile sunt late de până la 27 metri în dreptul fețelor bastioanelor și până la 52 metri în dreptul curtinelor.

Corpurile mari amplasate în fața curtinelor se numesc raveline. Acestea diferă ca dimensiuni, având fețele între 60 și 93 de metri, iar înălțimea de la 8 la 9,50 metri. Ravelinele poartă numele bastioanelor din dreapta lor, cu excepția ravelinului de pe latura sudică, dintre bastioanele Eugeniu și Ștefan, care se numește Ravelinul „Sfântul Francisc de Paola” (după sfântul calabrez din veacul al XV-lea, vegan fondator al Ordinului Minimilor). Între bastioanele Eugeniu și Capistrano nu a fost amplasat un ravelin. De altfel, pe latura estică a cetății, datorită diferenței de nivel, s-a ales soluția unei contragărzi continue (de peste 400 metri), care întrerupe forma relativ regulată a cetății. Următoarea linie de fortificare o reprezintă contragărzile bastioanelor și ravelinelor. Ultimul nivel îl reprezintă glacisul, care era o zonă deschisă în fața zidurilor, în pantă de aproximativ 5 grade, unde inamicul era expus.

Cetatea a fost criticată în secolele XVIII-XIX din cauza costurilor ridicate ale lucrărilor (două milioane de guldeni), în special ale porților, din cauza mărimii ei care o făcea greu de apărat în lipsa unor efective numeroase de soldați, dar mai ales din cauza faptului că apropierea inamicului de cetate ar fi fost destul de facil în anumite zone, datorită terenului. În special zona Dealului Furcilor ar fi obturat vizibilitatea apărătorilor de inamicul ce s-ar fi apropiat nestingherit. În proiectele cetății a existat însă prevăzută construirea unei mici fortificații în zonă, legată de corpul cetății, însă acele planuri nu au fost puse în aplicare.

Cetatea a fost atacată o singură dată, în timpul Revoluției din 1848-1849. Atunci a fost supusă unui asediu prelungit (în special în intervalul martie-iulie 1849) de către trupele revoluționare maghiare aflate sub comanda generalului Iosif Bem, totalizând efective maxime de 8000 de oameni. Trupele austriece din cetate, deși cu efective subdimensionate, au rezistat cu succes.

Consultant științific: Dr. Tudor Roșu, istoric