BISERICA FRANCISCANĂ
Se află pe Bulevardul I și poartă, din 1913, hramul „Preasfânta Inimă a lui Isus”. Apare însă uneori și sub denumirea veche de Sfântul Sebastian.
Franciscanii, un ordin călugăresc catolic fondat de Francisc de Assisi în anul 1209, sunt atestați la Alba Iulia încă din secolul al XIII-lea, ca deținând o biserică și o mănăstire în zona de nord-est a orașului. Ulterior, pe la 1691, deci concomitent cu preluarea Transilvaniei de către habsburgi, franciscanii revin la Alba Iulia prin două grupuri diferite: unii au fost franciscanii bulgari, care s-au stabilit în cetate și au ridicat capela Sfântului Giovanni de Capistrano, iar ceilalți au fost franciscani transilvăneni, care s-au așezat în Orașul de Jos. Capela primilor a fost distrusă în timpul asediului din 1849. O statuie a Sfântului Ioan Nepomuk a fost salvată și mutată la biserica romano-catolică din Bărăbanț.
Franciscanii transilvăneni, având rasa de culoare maro, au întâmpinat, cu câteva decenii mai înainte ca autoritățile austriece să le permită așezarea în Orașul de Jos, refuzul principelui Gheorghe Rakoczi de a se stabili în apropierea cetății. Stăpânirea habsburgică a însemnat însă și restaurarea catolicismului în Transilvania, care suferise un recul în fața confesiunilor protestante, în anii principatului. Astfel, frații franciscani au primit în anul 1725 o zonă din așa-numitele cartiere Heiuș și Orașul German (ulterior devenite Cartierul Maieri) pentru a-și ridica o casă de rugăciuni. Condițiile mlăștinoase, determinate de desele inundații ale Mureșului, i-au făcut însă să amâne până în anul 1752 începerea construcției pe terenul actual, finalizată pe la 1770. A fost însă necesar ca lăcașul să fie restaurat în mai multe rânduri, afectat fiind de revărsările de ape, dar și de un incendiu. Chiar pe frontispiciul bisericii, o inscripție în limba latină amintește de lucrările din 1843, la inițiativa episcopului Nicolae Kovacs, atunci când edificiul a fost „restaurat din cenușă”. La puțină vreme, în vremea Revoluției din 1849 și asediului asupra cetății, lăcașul a suferit din nou distrugeri.
Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, datorită înmulțirii credincioșilor catolici din Orașul de Jos, a primit statut de biserică parohială.
Desele renovări/restaurări au afectat aspectul original, care se mai regăsește doar pe alocuri. Ultimele intervenții au avut loc în cadrul planului urbanistic din anii 80, când au fost demolate chiliile călugărilor.
Consultant științific: Dr. Tudor Roșu, istoric
Franciscanii transilvăneni, unul din grupurile ordinului călugăresc catolic cu acelaș nume, au ajuns la Alba Iulia pe la 1691 și s-au instalat în așa numitul „Oraș de Jos“. Perioada s-a suprapus cu preluarea Transilvaniei de către habsburgi, când are loc și restaurarea catolicismului în regiune. În 1725, franciscanii au primit o zonă mlăștinoasă din așa-numitele cartiere Heiuș și Orașul German, astăzi cartierul Maieri, pentru a-și ridica o casă de rugăciuni.
Lucrările de construcție a Bisericii au început în 1752 și s-au încheiat pe la 1770. Lăcașul de cult a fost restaurat în mai multe rânduri. A fost afectat de revărsările repetate ale râului Mureș, dar și de un incendiu. Ultimul apare menționat chiar pe frontispiciul bisericii. Inscripția în limba latină amintește de lucrările din 1843, la inițiativa episcopului Nicolae Kovács, atunci când edificiul a fost „restaurat din cenușă”. La puțină vreme, în timpul Revoluției din 1849 și asediului asupra Cetății, lăcașul a suferit din nou distrugeri.
Un element inedit al acestei Biserici este dat de dimensiunea supraînălțată a pronaosului, naosului și altarului, în contrast cu proporțiile reduse ale turnului clopotniță.
Lăcașul de cult a dobândit statutul de Biserică parohială abia spre sfârșitul secolului al XIX-lea, odată cu înmulțirea credincioșilor catolici din Orașul de Jos.
Biserica poartă, din 1913, hramul „Preasfânta Inimă a lui Isus”, iar uneori apare și cu denumirea veche de „Sfântul Sebastian”.